| | Pe teme actuale Ce mai fac şi cum o duc copiii
de la şcoala-internat din Visoca? Aceşti copii n-au gustat din fericirea trăită alături de părinţii ce le-au dat viaţă. Aceşti copii nu s-au bucurat de iubirea pe care părinţii naturali o pot oferi din toată inima. Aceşti copii n-au primit de la propriii lor părinţi cele mai frumoase jucării, cele mai bune dulciuri sau cele mai delicate fructe. Sunt 97 la număr din cei 107 câţi alcătuiesc în prezent colectivul de elevi al şcolii auxiliare-internat pentru copii orfani şi rămaşi fără tutelă părintească din satul Viscoa. Ei s-au născut nevinovaţi, aşa cum se nasc toţi copiii. Dar au devenit victime ale păcatului. Ale marelui păcat omenesc săvârşit de cei care le-au dat viaţă, iar apoi i-au abandonat. Şi fiecare e cu povestea lui. Unul a fost găsit la rădăcina unui copac, altul – acoperit cu frunze uscate într-o pădure, altul – într-un tufiş umbros, altul – lângă o fântână sau pe prispa unei case bătrâneşti… Cu toţii destul de cruzişori – de la o lună, două, trei - lăsaţi să scâncească şi să se zvârcolească sub cerul liber. Dar majoritatea au fost abandonaţi de mamele lor chiar la Maternitate. Şi sărmănuţii de ei, poate că, nici nu au primit botezul Domnului şi nici acel Înger Păzitor, care ar trebui să se roage pentru ei, pe care îl primeşte fiecare copil la botez. Sărmanii de ei, sărmanii de ei… Ori de câte ori am prilejul să merg la această şcoală-internat, inima mi se frânge de milă şi durere şi vreme îndelungată nu-mi pot alina liniştea. Aşa cum vă informam în primul număr din acest an al săptămânalului nostru, i-am vizitat pe copiii orfani şi la aceste sărbători de iarnă împreună cu doamnele din ONG „Femina Club”. Ne-au întâlnit la fel ca alte dăţi aceleaşi chipuri blânde şi deschise, care ştiu să zâmbească cu bunătate. Îmbrăcaţi curăţel în hăinuţe de zile mari, ei ne-au demonstrat programul pregătit pentru întâmpinarea Anului Nou. Domnul director Savelii Bâcu ne reaminti: „Fiecare copil are diagnosticul lui destul de complicat. Suntem unica şcoală din republică menită să corecteze intelectul şi să le ajute să se integreze în societate, să nu rămână copii ai nimănui.” Eu le urmăream spectacolul de sărbătoare, le ascultam cântecele, poeziile, îi admiram cum dansează şi, parcă, n-aş fi spus că aceşti copii, aceste victime ale patimilor omeneşti mai au şi probleme de sănătate. Copii ca toţi copiii lumii. Iar domniţele din clasele superioare, îmbrăcate în rochii de bal, ni s-au înfăţişat destul de cochete şi graţioase. Am intrat în vorbă cu ei – Vitalie Matriuc, Victoria Oloi, Valeriu, Andrei, Tanea… Toţi s-au arătat bucuroşi să-mi comunice că educatorii şi profesorii le sunt mamă şi tată, că le este cald în şcoală şi în dormitoare, că mănâncă pe săturate, că acuma li se face reparaţie în stil euro la baie şi multe altele. Apoi am trecut cu doamna doctor Livia Bâcu pe coridoarele şcolii, prin sălile de clasă, unde le-am apreciat lucrările: broderii, horboţele, desene cu tot felul de animale, păsări, fluturi, flori, o serie de lucrări în lemn. „Sunt nişte copii foarte buni, îmi spune doamna Livia. Ştiu a face toate treburile gospodăreşti : mătură, spală podelele, ajută la pregătirea bucatelor, meşteresc după puterile lor o măsuţă, un scaun, un polonic, alte lucruri necesare gospodăriei…” Într-adevăr, sunt buni şi au condiţii destul de bune pentru activitate. În pofida vremurilor pe care le traversăm, domnul director, ajutat de colectivul profesoral, face enorm de mult pentru a aduce acestor copii şi bucurie, şi mângâiere, şi adăpost cald. Totodată ei se află în vizorul unor responsabili de la Guvern, a câtorva organizaţii internaţionale de binefacere, a ONG „Femina-Club” şi a anumitor creştini din împrejurimi. Mi-a fost plăcut să aflu că în ajunul vizitei noastre, bunul părinte Mihail, paroh al bisericii din satul Racovăţ, însoţit de zece femei din sat, au venit la aceşti copii cu sarmale, colaci, învârtite cu dulceaţă şi miez de nucă, plăcinte. Adică au venit într-o frumoasă acţiune creştinească pentru a revărsa Mila Domnului şi iubirea faţă de oameni peste aceste suflete năpăstuite. Deci, nu sunt nişte copii uitaţi de lume şi de Dumnezeu. S-ar părea că nici nu e loc de întristare în inimile lor. Dar de câte ori sărmanii suspină şi plâng amar că nu-şi cunosc părinţii naturali! De câte ori în vis nu l-au rugat pe Făt-Frumos să-i ducă la mama lor, la casa lor, dacă există pe undeva ! De câte ori picuri de lacrimi din durerile lor sufleteşti udă perna în amurg sau pe la zori! M-am uitat îndelung la ei şi mi s-a părut că ei sunt mai degrabă gata de răbdare decât de mângâieri. Şi mai mult pentru a-şi purta această cruce a tristeţii decât pentru bucurie. Această Cruce a Aşteptării clipei emoţionante de reîntâlnire cu măicuţele lor. De-ar trebui să mai aştepte o sută de ani pentru împlinirea acestui vis, aceşti copii, sunt convinsă, ar aştepta. Şi, poate că, niciodată nu vom putea înţelege în profunzime tainica lor speranţă de a-şi vedea părinţii iresponsabili. Nu vom înţelege de ce mamele lor nu se cutremură, nu se tulbură, nu au remuşcări pentru păcatul săvârşit, pentru ochii înroşiţi de lacrimile aşteptării, lacrimile durerii copilului abandonat. Dar şi mai grav e faptul că ne-am prea obişnuit cu acest soi de păcat şi nu se întocmesc nişte legi care ar prevedea pedeapsa în privinţa mamelor ce-şi abandonează cu uşurinţă copiii. Căci avem din acestea în toată republica, nu numai la Visoca. Avem o ţară de copii abandonaţi, cu voie şi fără voie. Dacă mai continuăm aşa, mai cu seamă acum, când lumea pleacă în flux continuu peste hotare, s-ar putea ca viitorul ţării să fie reprezentat doar de asemenea copii afectaţi şi fizic, şi moral. Şi atunci despre ce viitor al ţării am mai putea vorbi? Nina NECULCE Observatorul de Nord
Nr.3 (344), 20 ianuarie 2006 | |
Retipărirea articolelor fără permisiunea "OdN" este interzisă
